Duminica a VIII-a din Timpul de peste An
Anul C
După ce a petrecut noaptea în rugăciune (Lc 6,12) și după ce i-a confirmat pe cei doisprezece ca discipoli ai săi (Lc 6, 13-14) – dându-le „porunca” ce îi va călăuzi întotdeauna pe calea evangheliei: „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36) -, Isus a prezentat o serie de învățături transmise prin imagini. El le-a cerut discipolilor să privească în inima lor cu umilință pentru ca să descopere bunătatea sau răutatea din viața lor și să înțeleagă din faptele lor zilnice sensul marelui dar al milostivirii. Milostivirea este calea maestră ce vindecă de rău și menține în bine.
Mihai Roca | 03 martie 2019
Textele liturgice
Sir 27,4-7; Ps 91; 1Cor 15,54-58; Lc 6,39-45
Contextul
Discursul de pe câmpie
Cuvintele despre milostivire erau o sinteză unică transmisă de Isus discipolilor săi cu scopul de a-i conduce și de a-i menține pe calea uceniciei și ai vestirii evangheliei. Și deoarece această învățătură trebuia să vie concretizată în gesturi și exemple concrete, Isus îi ajută pe discipoli să facă deosebirea între un conducător orb (v. 39, un învățător fals (v. 40) și o persoană ipocrită ce critică răul din viața aproapelui dar nu vede propriile dificultăți și probleme. Pas cu pas, discipolii vor ajunge să înțeleagă faptul că bunătatea sau viața condusă de bunătate – iubirea înflăcărată de milostivire – este singura cale care îi va menține pe drumul evangheliei și care îi va ajuta să trăiască întotdeauna ca „fii ai celui Preânalt”.
Isus este Învățătorul. El le arată discipolilor cum să meargă pe calea bunătății.
La izvoarele credinței
Textele liturgice scot în evidență coerența dintre gânduri, cuvinte și fapte.
- În prima lectură, autorul sacru îndeamnă de a nu lăuda pe nimeni înainte de a-l fi auzit vorbind: „După cum fructele arată soiul pomului, tot așa şi cuvintele arată ce zace în inima omului. Nu lăuda pe nimeni înainte de a-l fi auzit vorbind; după felul său de a vorbi îți vei putea face o părere despre om”.
- Paul subliniază în a doua lectură biruința asupra răului pe care Dumnezeu ne-o dă prin Isus Cristos: „Să mulțumim, așadar, lui Dumnezeu care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Cristos. Acum, frații mei preaiubiți, fiți tari, de neclintit, luați parte la lucrarea Domnului cu o râvnă cât mai mare, căci voi știți că truda voastră pentru Domnul nu va fi zadarnică”.
- Evanghelia după sfântul Luca prezintă mai multe învățături date de Isus discipolilor săi în discursul de le câmpie, în care este evidențiat faptul că vorbele sunt revărsarea inimii, iar în final este subliniată diferența dintre omul bun și omul rău: „Fiecare pom se cunoaște după fructele sale. Nu se adună smochine din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini. Omul bun scoate binele din tezaurul inimii sale, care este bun, iar omul rău scoate răul din inima lui, care este rea. Pentru că vorbele nu sunt decât revărsarea inimii”.
Perspectiva
„Un orb”; „ucenicul”; „vorbele nu sunt decât revărsarea inimii”
1. „Poate oare un orb să-l conducă pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?”
Observând că era foarte important ca discipolii săi să înțeleagă încercarea fariseilor de a dobândi mântuirea prin propria cunoaștere și prin împlinirea cu strictețe a Legii, Isus le-a destăinuit prin situația orbilor din parabolă enorma dificultatea în care se găseau. Totodată, Isus voia să le arate că aceeași era și situația acelora care judecau, condamnau, nu iertau și nici nu-i ajutau pe ceilalți, adică a acelora care, crezând că sunt experți, aveau pretenția de a-i conduce pe alții pe căile dreptății, dar nu cunoșteau calea bunătății din propria experiență. Imaginea din întrebare cuprindea deja răspunsul: cei orbi din comunitate nu aveau cum să aducă o rază de lumină în viața celorlalți și nici nu puteau să indice calea dreptății, deoarece ei înșiși se aflau în întuneric, lipsiți de orientare și ca o sare fără gust.
Orbirea este aceea care îl ține departe pe om de iubirea milostivă a lui a Tatălui ceresc. Dacă un discipol devine orb, nesimțind în viața sa iubirea și milostivirea divină, atunci nu poate să-i conducă pe alții spre Dumnezeu, ci spre pierzare și spre răutate. De altfel, cine ar putea pretinde să-l conducă pe fratele său pe calea dreptății și a mântuirii? Numai cel care a venit de la Tatăl, acela poate să-i conducă pe oameni spre iubirea divină și spre milostivirea nețărmurită a Tatălui ceresc: numai divinul Învățător este calea, adevărul și viața. Discipolii pot să fie lumină pentru ceilalți, dar numai dacă se lasă pătrunși de iubirea milostivă pe care o primesc de la Tatăl prin Isus Cristos
2. „Ucenicul nu este mai presus de maestrul său”
Isus le-a arătat discipolilor ce trebuiau să facă pentru a-l urma, pentru a păși pe calea sa, cât și pentru a-i conduce și pe alții spre valorile evangheliei. Tentația de a urma alte căi era însă destul de mare pentru discipoli din cauza mândriei și a lipsei de iubire. Exista riscul ca întunericul să-i îndepărteze pe discipoli de calea evangheliei, iar ei să se conducă după doctrine esoterice și revelații personale, considerându-se ei înșiși învățători. Și deoarece Isus știa că pericolul acesta nu conduce decât spre groapă și moarte, a dorit să-i avertizeze pe discipolii săi, spunându-le: „Ucenicul nu este mai presus de maestrul său”. Chiar și atunci când a învățat toate, discipolul va fi la fel ca maestrul său, adică îi va ajuta pe oameni să trăiască milostivirea Tatălui ceresc.
Discipolul adevărat și luminat, bun și bine pregătit, știe ceea ce unicul Învățător a spus și a făcut, și se străduiește să meargă pe calea învățată de la el – să fie asemenea Învățătorului său -, îndepărtându-se de ispita de a se propune pe el însuși sau de a învăță o cale nouă. Folosindu-se de transmitea orală, discipolul transmite tezaurul înțelepciunii despre Dumnezeu revelat de unicul venit de la Tatăl (cf. In 1,18). Și câte încercări necugetate ale atâtor învățători falși nu au existat în încercarea de a găsi noi căi de acces spre Dumnezeu? Câți nu au încercată să repete ceea ce divinul Învățător a spus, dar fără ca cele spuse de ei să aibă vreo legătură cu viața lor? Câți nu au cutezat să se folosească de iubirea divină și de milostivirea Tatălui, pentru a-i judeca pe cei din jurul lor, stingând de altfel flacăra iertării și îndepărtând iremediabil de izvorul iubirii?
Cuvântul evangheliei îi folosește discipolului pentru a-și bate pieptul și pentru a se converti, nu pentru a judeca, nici pentru a condamna pe alții. Cuvântul divin mântuiește și aduce milostivirea cerească, nu condamnă, nici nu provoacă daune. În acest sens, Isus i-a avertizat pe cei care foloseau iubirea și milostivirea, dar inima și viața lor era fără iubire și fără milostivire. Chiar și atunci când are dreptate, dacă un discipolul îl judecă pe fratele său, răul pe care i-l arată – oricât de grav ar fi acesta – este ca o așchie în comparație cu răul pe care îl face criticându-l și judecându-l. Dacă îl critică și îl condamnă – neobservând bârna din ochiul său -, inima discipolului este lipsită de iubire și milostivire: este ca un pom rău, un spin sau un mărăcine, care dă numai fructe rele.
Dacă un discipol îl judecă pe fratele său, devine responsabil nu numai de fapta sa, ci și de situația gravă a fratelui care nu are acces la izvorul iubirii și al milostivirii. Când discipolul vede dificultatea și răul din viața sa, chiar din acel moment el nu mai este orb: vede și acceptă milostivire Tatălui ceresc față de el și față de frații săi. Iar dacă discipolul vede numai răul din inima și viața celuilalt, atunci el se judecă și se condamnă și pe el odată cu fratele său: orbi fiind, cad împreună în groapa condamnării și a morții, în care nu există iubire, nici milostivire. Cel care vede așchia din ochiul altuia are el însuși o bârnă în ochi, și dacă are o bârnă, este deja în groapă, este deja mort. Acesta este ipocritul care se pune în locul lui Dumnezeu și despre care Isus spune: „Fățarnicele, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, atunci vei vedea limpede şi vei putea scoate așchia din ochiul fratelui tău”. Cu alte cuvinte, până și fățarnicului, celui plin de sine, îi este oferită șansa milostivirii, o posibilitate de har care vindecă răul din viața sa și a celuilalt; aceasta este posibilitatea de a-l vedea pe celălalt prin ochii lui Dumnezeu
3. „Vorbele nu sunt decât revărsarea inimii”
Așa cum pomul bun, smochinul, dă roade bune – și nu poate să producă decât fructe bune -, la fel omul bun este predispus pentru a face binele. Iar dacă pomul rău, arborele morții, da roade rele, atunci și omul neascultător, crescut între spini, va da roade rele. Spinii nu pot să rodească nici smochine, nici struguri. Într-adevăr, așa cum strugurii nu se culeg din mărăcini, la fel viața și mântuirea nu pot fi rodul faptelor riguroase ale Legii, ci sunt dăruite din belșug de ascultarea filială și de jertfa lui Isus Cristos. Viața fericită este darul milostivirii lui Dumnezeu, este vinul noii alianțe. Rod al celui care locuiește în țara promisă, în țara Domnului, smochinele și strugurii nu provin din faptele străduinței omenești, ci sunt daruri ale milostivirii divine, plătite cu prețul crucii lui Isus Cristos.
Bunătatea nu se află în lucruri, se află în inima omului. Omul bun aduce roadele milostivirii, îndepărtează răul și face binele: are harul divin în viața sa, are un tezaur bun în inima lui. Inima celui rău nu poate însă să producă decât ceea ce este rău: spini și mărăcini. O inimă împietrită are nevoi de har pentru a fi transformată și convertită, să fie de carne, guvernată de legea milostivirii divine. Și cum primele roade ale inimii sunt cuvintele, nu faptele, atunci gura precede mâna, iar vorbele preced acțiunile. În acest caz este fericită situația în care cuvintele milostivirii divine – pătrunzând prin ureche în inimă – transformă inima într-un tezaur bun din care ies și se revarsă cele bune, vorbele care încântă viața proprie și relațiile cu ceilalți frați.
Pentru ca viața să fie trăită
(Rugăciunea colectei)
„Dăruiește-ne, te rugăm, Doamne, harul, ca mersul lumii să fie călăuzit de orânduirea ta dătătoare de pace şi Biserica ta să cunoască bucuria de a te sluji în liniște”.
Gândurile mele
Viața fericită este darul milostivirii lui Dumnezeu, este vinul „noii alianțe”.
Milostivirea este calea maestră ce vindecă de rău și menține în bine.
Când omul vede dificultatea și răul din viața sa, chiar din acel moment nu mai este orb: vede și acceptă milostivire Tatălui ceresc față de el și față de frații săi.
Până și fățarnicului, celui plin de sine, îi este oferită șansa milostivirii, o posibilitate de har care vindecă răul din viața sa și a celuilalt; aceasta este posibilitatea de a-l vedea pe celălalt prin ochii lui Dumnezeu.
