Impactul Conciliului Vatican II asupra catehezei a fost şi continuă să fie considerabil. Conciliul a marcat sfârșitul oficial al perioadei „catehismului” şi începutul unui nou mod de a face cateheză.
Mihai Roca | 10 octombrie 2019
Deși nu a abordat în mod direct şi explicit tema catehezei, Conciliul Vatican II s-a preocupat de aceasta în diferitele sale documente despre revelaţie, credinţă şi Cuvântul lui Dumnezeu (Dei Verbum), evanghelizare (Ad gentes), Biserică (Lumen gentium, Sacrosanctum Concilium, Gaudium et spes), educaţie creştină (Gravissimum educationis) și noile orizonturi antropologice şi culturale în raport cu noile culturi, cu religiile necatolice şi cu cele necreştine (Dignitatis humanae, Unitatis redintegratio, Nostra aetate).
Conciliul Vatican II a marcat astfel sfârșitul oficial al perioadei „catehismului” şi începutul unei noi epoci ce își propunea să revizuiască profund coordonatele de bază ale actului catehetic.
Perioada post-conciliară s-a caracterizat înainte de toate prin bogăția realizărilor în domeniul cercetării şi a creativității catehetice. În acest sens, sunt remarcabile:
1. eforturile de elaborare a noilor catehisme şi a programelor școlare;
2. elaborarea noilor instrumente puse în slujba catehezei;
3. afirmarea noilor dimensiuni de realizare a actului catehetic (caracterul antropologic, redescoperirea dimensiunii biblice, dimensiunea socială şi politică, prioritatea acordată adulților, rolul comunicării şi a audiovizualului, redescoperirea comunității etc.).
Nu putem trece însă neobservate dificultățile întâmpinate de lumea catehezei în impactul pe care l-a avut cu noutățile şi transformările din societate. Aflându-se într-o situație de mobilitate, de cercetare şi de controversă generalizată, cateheza a trebuit să-şi reevalueze şi să-şi redefinească elementele sale constitutive: conținutul, metodele, factorii, structurile, destinatarii, autorii, limbajul.
În această perioadă de transformări profunde, cateheza a avut de întâmpinat provocările unei societăți ce nu înceta să se lanseze în termeni mereu noi şi imprevizibili. A trebuit să plătească prețul unui efort serios şi susținut pentru o adevărată reînnoire. In această perspectivă se numără numeroase documente și inițiative, dintre care cele mai importante sunt:
1. Il rinovamento della catechesi (Reînnoirea catehezei; 1970);
2. Directoriul Catehetic General al Sfintei Congregații pentru Cler (1971);
3. Al doilea Congres Catehetic Internațional de la Roma (1972);
4. Sinodurile Episcopilor din 1974 şi 1977 cu cele două exortații apostolice care le-a urmat: Evangelii nuntiandi (1975) şi Catechesi tradendae (1979);
5. Directoriul General pentru Cateheză al Sfintei Congregații pentru Cler (1997).
Sub impulsul puternic dat de Conciliul Vatican II, observăm cum Biserica a înțeles cum ea nu există pentru ea însăși, ci ea este în slujba unui plan divin care depășește cu mult limitele realității şi ale misiunii sale: este în slujba planului Împărăției lui Dumnezeu.
Prezența Împărăției lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor – „idealul inimii omului” (Boff, 1983, p. 53) – este obiectivul final la care aspiră Biserica, iar motivația de a fi a tuturor eforturilor comunității creștine este înaintarea spre valorile Împărăției lui Dumnezeu (fraternitatea, unitatea, libertatea, pacea, fericirea etc.).
În această perspectivă trebuie să așezăm relația Bisericii cu lumea. Este de preferat să renunțăm la vechile modele propuse în sintagmele: „Lumea în Biserică”, „Lumea pentru Biserică” şi „Biserica şi lumea” şi să promovăm modelul propus de „Biserica în lume şi pentru lume”, un model al unei Biserici ca parte în această lume şi în slujba transformării lumii întregi.
Din punctul de vedere al intervenției educative ecleziale, putem vedea cum vocația Bisericii în şi pentru lume nu trebuie să vizeze numai conservarea şi creșterea Bisericii, dar și dezvoltarea lumii conform planului lui Dumnezeu – pentru ca lumea să devină mai umană şi mai conformă cu planul eliberator și de pace al Împărăției lui Dumnezeu.
Considerarea acțiunii ecleziale în ansamblu impune această primă observație fundamentală: în cadrul intervențiilor Bisericii, în funcție de gradul de proximitate şi de coerență cu scopul ei ultim, putem identifica trei niveluri:
1. al angajării fundamentale în slujba Împărăției lui Dumnezeu (chemarea și misiunea de a sluji);
2. al funcțiilor sau medierilor ecleziale (diaconia, koinonia, kerigma, liturgia)
3. al persoanelor implicate (agenților) şi al condiționărilor (persoane, structuri, instituții și organizații) în acțiunile ecleziale, pastorale și catehetice.
Conciliul Vatican II şi teologia pastorală prezintă funcțiile ecleziale după schema întreită a triplului rol al lui Cristos preot, profet şi rege. Din această structură întreită provine un întreit minister: liturgic, profetic şi regal.
Urmând linia propusă de Catechesi tradendae, Tommaso Federici (1980, p. 223-254) așază cateheza într-o lumină cristocentrică: în persoana sa, Isus Cristos dezvăluie tuturor oamenilor misterul inefabil al mântuirii.
Din punct de vedere eclezial, pentru a arăta angajamentul fundamental al Bisericii, profesorul Emilio Alberich propune o structură împătrită bazată pe natura sacramentală a Bisericii, ca semn şi instrument al Împărăției lui Dumnezeu şi ca loc special de slujire (diaconia), de fraternitate (koinonia), de sens (kerigma) şi de sărbătoare (liturgia). Această perspectivă corespunde celor patru categorii antropologice de bază: gândirea, acțiunea, relația şi celebrarea.
