Duminica a XXII-a din Timpul de peste An

Anul A

Calea suferinței nu era încă prezentă în viziunea pe care discipolii o aveau despre misiunea lui Mesia. Făceau oarecum legătura între Mesia și Isus, dar perspectiva lor se îndrepta spre glorie și putere. Petru pretindea, chiar, că el cunoștea calea pe care Isus ar fi trebuit să meargă. Și l-a luat pe Isus deoparte pentru a-i explica ce gândea. Nu-și imagina lecția pe care avea s-o primească: calea crucii era una cu cea a lui Mesia și urma să devină și calea discipolilor.

Mihai Roca  |  29 august 2020

---

Textele liturgice

Ier 20,7-9; Ps 62; Rom 12,1-2; Mt 16,21-27

Contextul

Prima anunțare a morții și învierii lui Isus

Matei a descris cu grijă atât părerile oamenilor, cât și poziția discipolilor cu privire la identitatea și la misiunea lui Isus. În părțile Cezareii lui Filip, un teritoriu îndepărtat de Ierusalim, Simon Petru mărturisise credința mesianică și primise de la Isus confirmarea că Tatăl ceresc îi dezvăluise adevărata identitate a lui Isus. Și, dacă puțin mai înainte Isus le poruncise discipolilor să nu vorbească nimănui despre Cristos, – pentru a nu-i pune în pericol misiunea – acum începe să le explice pentru prima dată ce înseamnă a fi Mesia. Le-a spus în mod deschis că el este Mesia suferind. Le-a povestit chiar despre iminenta sa moarte la Ierusalim și despre învierea sa din morți. Le-a vorbit despre împlinirea planului pe care Tatăl ceresc îl are cu el. Dar din toate acestea Petru nu va reuși să înțeleagă nimic. Ba chiar va protesta la auzul acelor cuvinte. Isus îi va spune și lui Petru, și discipolilor că, în mod inevitabil, calea lui Mesia duce la cruce, iar pe aceeași cale vor merge cândva și ei.
Isus este Mesia cel așteptat. El anunță pentru prima dată patima sa.

Spre izvoarele credinței

Textele liturgice scot în evidență tema suferinței și a urmării voinței divine.

• În prima lectură, Ieremia își dă seama de situația dramatică în care își desfășura activitatea profetică și constată efectele activității sale: „Am devenit de batjocură toată ziua, toţi râd de mine. Căci când vorbesc trebuie să strig: «Violenţă, devastare!» Astfel, cuvântul Domnului a devenit pentru mine spre ocară şi batjocură în fiecare zi.”
• În a doua lectură, Paul le vorbește romanilor despre cultul pe care trebuie să-l aducă lui Dumnezeu: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual.”
• Evanghelia după Matei îl prezintă pe Isus anunțând pentru prima dată patima sa, descrie protestul lui Petru și menționează condițiile urmării lui Isus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!”

Perspectiva

„Să meargă la Ierusalim”; „să-și ia crucea”; „ar pierde sufletul?”

1. „Isus a început să le arate discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe”
Petru și ceilalți discipoli auziseră de pe buzele lui Isus porunca de a nu spune nimănui că el este Mesia cel așteptat. Aceasta se întâmplase în părțile Cezareii lui Filip. Interdicția părea total ciudată în acele momente. „De ce oare le interzicea să vorbească despre cel mult așteptat de popor?” se întrebau discipolii. Petru tocmai afirmase că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu, iar Isus îi acceptase profesiunea de credință mesianică și îi confirmase faptul că Tatăl ceresc îi destăinuise misterul lui Mesia. Era oare posibil ca numele Cristos să fie rău înțeles? Revelarea misterului lui Mesia ar fi putut oare compromite activitatea lui Isus?

Evanghelia după Matei subliniază cu atenție acest fapt: „De atunci”, Isus a început să le descopere, treptat, discipolilor înțelesul vocației lui Mesia. Isus le spunea deschis discipolilor că el „trebuie să meargă la Ierusalim,” iar acolo să sufere multe, să fie ucis, iar a treia zi să învie. Trebuia ca toate acestea să se întâmple. Se găsesc în planul lui Dumnezeu. Mesia suferind intră în slava sa prin cruce. Aceasta este voința lui Dumnezeu, iar Mesia acceptă voința divină cu încredere și cu toată libertatea. Prin aceste destăinuiri, Isus dădea o semnificație nouă vocației sale mesianice.

Petru nu înțelegea, însă, mai nimic din tot ceea ce auzea de la Isus despre misiunea și vocația lui Mesia. Parcă îl auzim pe discipol întrebându-se: „Cum ar fi posibil ca chiar Învățătorul să meargă la Ierusalim, iar acolo să sufere? Ce însemna oare aceasta? Ce se va alege de Cristos, dacă va fi un perdant?” Fără a găsi răspunsuri la întrebările pe care și le punea, Petru l-a luat imediat deoparte pe Isus și a început să-l certe, spunându-i: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ți se va întâmpla niciodată!”

Și pentru că nu înțelesese nimic din destăinuirile făcute, mai mult, pentru că protesta împotriva acestora, Isus s-a întors spre Petru și i-a cerut să se dea la o parte din calea sa. I-a cerut să meargă în urma sa, să fie discipolul său. Mai exact, îi cerea să îndepărteze ispita diabolică ce excludea suferința din vocația lui Mesia. Această suferință nu era un scandal, nici o piatră de poticnire. Era calea ce conducea spre răscumpărare.

2. „Isus a spus discipolilor săi: «Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!»”
Isus luase deja decizia de a merge la Ierusalim. Le spunea deschis discipolilor că cel care dorește să-l urmeze nu poate să se sustragă deciziei sale. Alegerea făcută era clară, iar discipolii nu aveau altă opțiune decât aceea de a-l urma. Nu exista alt drum. Fiecare trebuia să-și poarte crucea parcurgând aceeași cale spre Ierusalim. Fiecare era chemat să-și dăruiască viața împreună cu Cristos.

Isus le spunea discipolilor că acela care vrea să-și salveze viața și-o va salva, dar numai dacă și-o va oferi pentru cauza împărăției lui Dumnezeu. Își salvează viața acela care împărtășește cu ceilalți frați frumusețea iubirii. Își va regăsi propria viață în iubire și în slujire, și-o va regăsi împreună cu Cristos. Va fi o viață împlinită, dăruită în slujba împărăției cerurilor.

3. „Ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul?”
Discipolii ascultau cu atenție învățăturile lui Isus despre dăruirea propriei vieți. Începeau, cumva, să înțeleagă că niciunul dintre ei, că nimeni nu putea să fie stăpânul propriei vieți. Începeau, parcă, să întrevadă acest înțeles al învățăturii lui Isus: a-ți pierde viața împreună cu Cristos înseamnă a te bucura de adevărata viață împreună cu el. Se ascundea aici o taină. Nu gloria și puterea acestei lumi dau valoare vieții. Nu lucrurile, nici ceea ce este vizibil sunt esențiale pentru viață. Ceea ce vine din interiorul omului, aceea descoperă adevărata valoare a existenței. Marele câștig al celui care își dăruiește viața este de natură spirituală, este tainica legătură cu ceilalți frați și cu Dumnezeu, în și prin Isus Cristos.

Lumea, bunurile și distracțiile pământești nu pot să confere existenței o anumită siguranță, nici nu pot să-i garanteze o valoare superioară. Acest fapt nu are nevoie de a fi dovedit. Este evident. Viața este cel mai mare dar. Este darul lui Dumnezeu. Viața discipolului își descoperă sfințenia atunci când este dăruită împreună cu cea a Învățătorului divin. Și tocmai pentru că este primită în dar, viața trebuie să fie împărtășită cu ceilalți și să fie prețuită ca valoare inestimabilă.

Pentru ca viața să fie trăită

(Rugăciunea zilei)
Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârșit, sădește în inimile noastre iubirea fată de numele tău; unește-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun, şi veghează cu grijă, ca să păstrezi ce ai sădit în noi. Prin Domnul nostru Isus Cristos.

Gândurile mele

Viața este un dar. Și tocmai pentru că este dar nu poate fi nici câștigată cu bunuri, nici cumpărată cu bani. Primită în dar, cere să fie împărtășită cu ceilalți și să fie prețuită ca valoare inestimabilă
Viața discipolului își revelează sfințenia atunci când este dăruită împreună cu cea a Învățătorului divin.
Își salvează viața acela care împărtășește frumusețea iubirii.

Imagine

Tiziano Vecellio, The Tribute Money (1540)
Sursa: commons.wikimedia.org