Relația dintre credinţă şi cultură este prezentă în special în formele de limbaj şi adaptare. După Sinodul Episcopilor din 1974, odată cu publicarea exortației apostolice Evangelii nuntiandi a luat amploare o susținută reflecție despre transmiterea evangheliei în lumea de astăzi.
Mihai Roca | 26 septembrie 2019
Diferitele forme pe care le numim „cultură” cuprind tot patrimoniul ideilor, tradițiilor, uzanțele şi cutumele, cuprind valorile şi instituțiile proprii fiecărei colectivități sau fiecărui grup. Despre cultura unei colectivități putem spune împreună cu Jean Ladriére (1977, p. 17) că este ansamblul format de sistemele de reprezentare, sistemele normative, sistemele de exprimare şi sistemele de acțiune ale acelei colectivități.
Știm că formele credinței creștine nu se identifică cu nici o cultură determinată, ci rămân independente: credința nu este legată în mod exclusiv şi indisolubil de nici o rasă sau națiune, de nici un mod de viață particular, de nici o cutumă veche sau recentă.
Desigur, evanghelia a pătruns în culturile popoarelor chiar de la început, le-a asumat valorile, le-a impregnat cu specificul său şi le-a transformat. Iar pătrunderea evangheliei într-o cultură nu are decât un singur scop: orice sămânță bună aflată în mintea şi inima oamenilor sau în religiile şi culturile popoarelor să nu piară, ci, dimpotrivă, să fie împrospătată, înălțată şi desăvârșită spre slava lui Dumnezeu (Lumen gentium, nr. 17). Dar scopul major al Bisericii nu este doar acela de a predica Evanghelia în teritorii geografice din ce în ce mai vaste sau la populații tot mai numeroase. Prin forța Evangheliei, sublinia papa Paul al VI-lea, Biserica are forța de a transforma criteriile de judecată, valorile dominante, punctele de interes, liniile de gândire, sursele de inspirație şi modelele de viață ale omenirii.
Din nefericire, avea să noteze același papă, ruptura dintre evanghelie şi cultură este fără îndoială drama epocii noastre, așa cum a fost şi a altor epoci”. De-a lungul secolelor, credința creștină a fost legată de o cultură, care acum nu este nici actuală, nici universală. Este cunoscut faptul că, în Bisericile tinere, opera misionară a fost condiționată de legătura dintre credința creștină şi cultura occidentală europeană. Evanghelia a fost implicată în dezvoltarea istorică a cuceririi unor noi teritorii (în America) şi a colonizării (în Asia şi Africa), împărtășind astfel, în parte, ambiguitățile şi aspectele lor negative.
Așa cum remarca ecleziologul francez Ives Congar în renumita sa carte: La Foi et la théologie, chiar în Bisericile cu tradiție creștină, în special în Europa, soarta evanghelizării apare umbrită de sedimentările culturale ce împiedică credința creștină să apară ca mesaj semnificativ şi credibil oamenilor din timpul nostru. Într-o anumită măsură, s-ar putea afirma că actuala criză ar proveni şi din faptul că Biserica, realizând un admirabil ansamblu de exprimare a credinței în cadrul culturii latine, s-a legat poate prea strâns de aceasta, refuzând uneori contribuția noilor culturi.
Termenul cultură
„În sensul larg, cuvântul ‘cultură’ desemnează toate mijloacele prin care omul își cizelează şi își dezvoltă multiplele daruri spirituale şi fizice; se străduiește să supună universul prin cunoaștere şi muncă; umanizează viața socială, atât viața familială cât şi ansamblul vieții civile prin progresul moravurilor şi a instituțiilor; exprimă, comunică şi conservă în operele sale, în decursul timpurilor, marile experiențe spirituale şi aspirațiile sale majore pentru ca ele să servească progresului multora şi chiar întregului neam omenesc” (Gaudium et spes, nr 53).
