Parabola Tatălui cu cei doi fii descrie drumul pe care fiecare dintre noi îl parcurge în viață. Este o înțelepciune sedimentată și păstrată într-o pagină. Acum două mii de ani. Îți vine să crezi acest lucru?
Pot să-ți spun că acela care s-a apropiat de starea de conștiență cunoaște calea de la rătăcire la regăsire.
După ce a experimentat această stare nu poate să o uite niciodată. Devine o comoară pentru el. Aș putea spune că îi este ca un ospăț, ca o sărbătoare sau ca o răsplată abundentă pentru grija lui față de fărâma de divinitate din propria-i casă.
Cei doi fii se simțeau bine și iubiți în casa tatălui lor. Într-o zi, liniștea lor a fost zdruncinată însă de alegerea fiului mai mic. A început să-și dorească totul. Tot ce credea că i se cuvine. Gândea la zilele în care se va desfătă în libertate. Credea că are dreptate și că deține adevărul. A pretins și i s-a dat. Ce a dorit, aceea a primit.
Și dus a fost.
Atât durerea și suferința, cât și iluzia fericirii aveau să-l copleșească. La scurt timp, nu mai știa de cele primite de la tatăl său. Neliniștit și cu hainele rupte, agitat și plin de foame, gândea să ceară de la cei din jur. Și a primit. Roșcovele!
Ajunsese în pragul acelui zero necunoscut lui, până într-un moment când o străfulgerare i-a adus aminte de pașii făcuți. Plecase de acasă, iar acum se vedea pe drumuri și înfometat. Consecința alegerii greșite!
Ce avea de făcut? Știa de unde a plecat! Cum să cerșească? S-a decis să facă primul pas. „Mă voi duce la tată meu”, și-a spus. Găsise forța necesară. S-a ridicat și a plecat.
Pe cale fiind, s-a gândit la pasul doi și-l plănuia cu grijă.
Și a sosit clipa. Cuprins de umilință, i-a spus tatălui: „Am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, primește-mă printre slujitorii tăi.”
Dar nu a mai ajuns să spună ceea ce-și plănuise. Tatăl îl așteptase mereu. În fiecare zi ieșea și privea în zare. Își aștepta cu nerăbdare fiul. Iar când l-a văzut, i-a ieșit în întâmpinare și l-a îmbrățișat. Minunat! Ce bucurie! Tatăl îi iubea acum mai mult ca înainte. Îl avea din nou acasă, sănătos și teafăr.
Cuvintele fiului aveau să se stingă în liniște, în timpul îmbrățișării milostive a tatălui. Nu se vor mai auzi. Își atinseră scopul, fuseseră repetate în lacrimile cristaline presărate de-a lungul drumului de întoarcere. Nu mai exista acum umbră de negativism.
Parabola continuă cu sărbătoarea dată în cinstea fiului mai mare. La această sărbătoare va refuza fratele mai mare să participe. Cuprins de neliniște, acesta gândea că i-ar fi fost mai bine să rămână la muncă. Prefera mai degrabă să trudească decât să sărbătorească. Culmea culmilor!
Te aștept în Primus X, miercuri, la ora 19:00, vom continua lectura acestei parabole.
Cu bine,
Mihai
