Duminica a XXIII-a din Timpul de peste An

Anul C

Nu conta nicidecum numărul discipolilor, ci faptul că aceștia îl urmau pe Învățătorul Isus în mijlocul celor săraci și bolnavi. Aceasta era noua perspectivă ce începea să se contureze tot mai clar: bucuriile și speranțele, suferințele și încercările îi apropiau zilnic pe discipoli de Isus și îi uneau cu el în viață și în moarte. Sărăcia discipolilor devenea o comoară, iar iubirea lor se transforma în putere.

Mihai Roca  |  8 septembrie 2019

Textele liturgice

Înț 9,13-18; Ps 89; F1m 9-10.12-17, Lc 14,25-33

Contextul

Urmarea lui Isus
Toată atenția lui Isus era îndreptată de data aceasta spre discipoli. El le-a cerut să se întrebe dacă se găseau într-adevăr și ei printre cei săraci și umili. A-l urma și a fi împreună cu el implica o împărtășire a aceleași alegeri de viață. Consecința acestei comuniuni era foarte importantă și decisivă: orice discipol trece prin poarta îngustă doar urmându-l în sărăcie pe Învățătorul său și primind harurile pe care acesta i le oferă. Urmarea lui Isus avea să devină astfel o situație de har și un răspuns liber. Motivată de iubire și susținută de har, sărăcia îi va conduce pe discipoli pe calea umilinței.
Isus este Învățătorul. El îi invită pe discipoli cum să-l urmeze și să rămână împreună cu el.

La izvoarele credinței

Textele liturgice scot în evidență tema căutării lui Dumnezeu și a urmării lui Isus.

• În prima lectură, autorul biblic se întreabă: „Cine poate cunoaște planul lui Dumnezeu, sau cine poate înțelege voința Domnului?”.
• În a doua lectură, Paul îi cere lui Filemon să-l primească pe Onezim nu ca sclav, cum făcuse mai înainte, ci ca pe un „frate preaiubit”: „Dacă mă consideri pe mine de prieten, primește-l așa cum m-ai primi pe mine însumi”.
• Evanghelia după sfântul Luca prezintă momentul în care Isus le-a cerut discipolilor săi să-l urmeze pe calea umilinței și a sărăciei: „Nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu, dacă nu renunță la toate bunurile sale”.

Perspectiva

„O mare mulțime”; „crucea”; „a fi ucenicul meu”

1. „O mare mulțime de oameni mergea împreună cu Isus”
Evanghelistul Luca subliniază deseori faptul că mulți îl urmau pe Isus. Între ei se găseau în mod deosebit cei săraci și bolnavi, cei care au găsit în învățăturile lui Isus această rază de speranță: împărăția lui Dumnezeu aparține celor săraci, aparține acelora care trăiesc asemenea lui Isus. Mulțimea credea într-adevăr că în împărăția lui Dumnezeu se intră foarte ușor. Evanghelia chiar prezintă cazul unuia care, preocupat de soarta lui, l-a întrebat pe Isus: „Doamne, câți se mântuiesc?”. Isus i-a spus acelui necunoscut că cei chemați sunt mulți și că toți sunt chemați să se mântuiască, dar trebuie să treacă mai întâi prin poarta cea îngustă ce duce spre sala ospățului.

Învățătura despre poarta cea îngustă i-a ajutat pe discipolii să înțeleagă faptul că pe Isus nu-l interesa numărul celor care veneau la el și îl urmau. Și deoarece au văzut că pentru Isus nu existau căi preferențiale și nici privilegiați, discipolii se întrebau între ei: a fi ucenic înseamnă a fi asemenea Învățătorul lor, sărac și umil, a sta efectiv împreună cu cei mai din urmă, între nevoiași, bolnavi și săraci?

2. „Acela care nu-şi poartă crucea şi nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu”
Ca și cum ar fi înțeles problema ce îi frământa pe discipoli, Isus „s-a întors” către ei și le-a cerut să se întrebe dacă se aflau într-adevăr și ei printre cei săraci care îl urmau. Le-a cerut să-și amintească ziua în care au fost chemați „să fie ucenicii săi” și să se întrebe dacă erau suficient de pregătiți pentru a face o alegere radicală, fără compromisuri, să fie disponibili de a-l urma pretutindeni. A-l alege pe Isus însemna a-l iubi pe el înainte de toate, chiar mai mult decât propria viață. Nu existau alternative. Fiecare ucenic trebuia să-și poarte propria cruce, suferințele și încercările zilnice, și să fie împreună cu Învățătorul său atât în viață, cât și în moarte.

Isus le-a cerut apoi discipolilor să se așeze, să se gândească la posibilitățile pe care le au și să calculeze bine dacă au mijloacele potrivite pentru a păși pe calea lui, alături de el. Le-a cerut toate acestea înainte ca ei să ia hotărârea ce le va schimba viața. Era în mijloc reputația lor. Era necesar ca fiecare discipol să-și evalueze bine alegerea, cu scopul de a evita înfrângerea.

3. „Nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu, dacă nu renunță la toate bunurile sale”
Discipolii înțeles în acel moment că chemarea lor era atât de importantă încât punea totul în joc:  mergea până la oferirea propriei vieți și cuprindea renunțarea la bunurile personale. Scopul acestei alegeri era trăirea pe deplin a vocației și urmarea Învățătorului Isus. În această nouă perspectivă asupra uceniciei, sărăcia devenea o comoară, iar slăbiciunea era transformată în tărie. Se deschidea astfel înaintea discipolilor atât o noua condiție pentru a-l urma pe Isus, cât și o nouă cale ce îi va ajuta să găsească în Isus izvorul oricărei iubiri.

Sărăcia merge la pas cu iubirea. În puține cuvinte, putem spune că viața discipolului lui Isus este dăruire de sine și slujire a celuilalt. Viața trăită în simplitate și în iubire îl ajută pe orice discipol să se recunoască și asemenea celui de lângă el, și frate cu toți oamenii. Așa cum sarea dă gust și ajută la conservare, la fel viața discipolului lui Isus își găsește adevărata comoară în sărăcie și în întâlnirea cu aproapele.

Pentru ca viața să fie trăită

(Rugăciunea zilei)
„Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, privește cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruiește-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moștenirea veșnică”.

Gândurile mele

Crucea creștină dezvăluie iubirea fără rezerve și libertatea nețărmurită. Unii o privesc cumva și o poartă aievea. Alții îi cercetează mesajul sacru. Doar ucenicul ajunge să-i pătrundă taina ce-i învăluie împlinirea.
Viața trăită în simplitate și în iubire îl ajută pe orice discipol să se recunoască și asemenea celui de lângă el, și frate cu toți oamenii.