Duminica a XXX-a din Timpul de peste An
Anul C
Rugăciunea smerită exprimă adevărul din inimă și înviorează mintea în dialogul cu ceilalți și cu Dumnezeu. Iluzia celui care se crede drept duce însă la îngâmfare și la judecarea celorlalți. Aceste două situații sunt descrise de Isus cu măiestrie în parabola vameșul și fariseul.
Mihai Roca | 27 octombrie 2019
Textele liturgice
Sir 35,15-17.20-22; Ps 33; 2Tim 4,6-8.16-18; Lc 18,9-14
Contextul
Învățături despre rugăciune
Isus continuă învățăturile sale despre rugăciune. Dacă în parabola judecătorul nedrept îndemna la rugăciunea statornică, în parabola vameșul și fariseul avea să arată ce rugăciune este plăcută înaintea lui Dumnezeu. Isus avea felul său de a vedea lucrurile și oamenii, iar stilul său îi permitea să descopere ceva bun în orice persoană, chiar și în persoana unui vameș. Despre acesta din urma, lumea spunea că este un păcătos și gândea că nu știe să se roage. Isus va afirma în parabolă că chiar cel păcătos și disprețuit ajunge să se roage cu umilință și fervoare înaintea lui Dumnezeu.
Isus este Învățătorul. El le arată discipolilor cum să se prezinte înaintea lui Dumnezeu.
Spre izvoarele credinței
Textele liturgice evidențiază tema rugăciunii.
- În prima lectură se afirmă că Dumnezeu, judecătorul cel drept, nu este părtinitor cu oamenii: „Domnul nu va fi părtinitor împotriva celui sărac și rugăciunea celui nedreptățit va fi ascultată. Să nu treci cu vederea strigătul celui orfan și pe văduvă, dacă-și revarsă cuvintele!”.
- În lectura a doua, Paul mărturisește: „Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum, îmi este rezervată coroana dreptății pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; și nu numai mie, ci și tuturor acelora care au iubit arătarea lui”.
- Evanghelia după sfântul Luca îl prezintă mai întâi pe Isus povestind parabola vameșul și fariseul, în care sunt subliniate două modalități de exprimare a credinței și a rugăciunii, iar la sfârșit subliniază cuvintele adresate de Isus ascultătorilor săi: „Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat”.
Perspectiva
„Se credeau drepți”; „îndură-te de mine, păcătosul!”; „la casa lui”
1. „Isus a mai spus această parabolă unora care se credeau în sine drepți și-i disprețuiau pe alții”
În situația descrisă de evanghelie nu era vorba pur și simplu despre o categorie de persoane mai mult sau mai puțin definită, ci despre o atitudine fariseică și o mentalitate de-a dreptul periculoasă: tendința de a avea încredere numai în sine și de a-i judeca pe ceilalți. Evanghelistul se adresează celui înclinat spre trufie, care tinde să justifice totul, chiar și credința, doar prin faptele proprii.
Isus povestește o parabolă despre doi oameni care au urcat la templu pentru rugăciune. Erau un fariseu și un vameș. Înainte de a descrie rugăciunea acestora, îndreptă atenția ascultătorilor spre atitudinile lor. Cei doi sunt într-un contrast vizibil. Unul este fariseu, credincios față de Lege și exemplu de pietate, imagine a celui drept. El stă în picioare deoarece știe că se află în fața lui Dumnezeu, dar vorbește cu sine însuși. Se elogiază de unul singur. Rugăciunea fariseului este un monolog, o rugăciune în care se complace și în care se laudă pe sine însuși: mai întâi arată corectitudinea sa față de Lege, iar apoi își înșiră faptele.
Fariseul ținea să-i spună lui Dumnezeu că este o persoană pioasă și credincioasă. El chiar descrie faptul că împlinește mai mult decât prescrie Legea și că săvârșește fapte meritorii, cum ar fi postul de două ori pe săptămână – lunea și vinerea, nu doar o singură dată pe an – și zeciuiala, nu numai pentru grâul, uleiul și vinul pe care le-a produs, ci din toate roadele pământului și din tot ceea ce a cumpărat. La distanță de ceilalți, fariseul se simțea superior și chiar „nu era ca ceilalți”. El era un om drept.
Celălalt personaj al parabolei este vameș, un om nedrept și exemplu de păcătos, imagine a celui vrednic de dispreț. El stă departe și nu îndrăznește nici măcar să-și ridice privirea spre cer, dar vorbește cu Dumnezeu pe care îl simte prezent în sufletul său. Vameșul era învăluit de rușine. Neavând nimic de oferit, își bătea pieptul și se încredința cu umilință milostivirii divine. Păcătos fără urmă, se încredința cu totul lui Dumnezeu. El este un penitent.
2. „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!”
Povestirea din parabolă subliniază faptul că numai vameșul și-a dat seama de propriile greșeli. Numai vameșul a înțeles că este un om păcătos, numai el și-a recunoscut vinovăția, numai el s-a încredințat milostivirii lui Dumnezeu. Cuvintele vameșului erau o adevărată rugăciune: „Dumnezeule, îndură-te de mine”. El spera în iertarea și bunătatea lui Dumnezeu.
Rugăciunea smerită înviorează inima și luminează mintea. Rugăciunea făcută cu umilință i-a arătat celui care se recunoștea păcătos că poate să se apropie de Ierusalim alături de ceilalți frați și împreună cu Isus. De fapt, acesta era cu adevărat dispus să se înfățișeze cu umilință și recunoștință în fața Celui Preînalt. Iar acolo, în locul sacru, va înțelege și cum să asculte de voința lui Dumnezeu, și cum să împlinească Legea. Doar acesta va primi iertarea.
3. „Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta din urmă şi nu cel dintâi”
Parabola vameșul și fariseul se adresează atât celui care se vede și crede drept, cât și celui care se recunoaște și se simte păcătos. Și cel dintâi și cel din urmă se găseau împreună înaintea lui Dumnezeu, dar cu atitudini total diferite. La sfârșitul rugăciunii, notează evanghelia, numai unul dintre cei doi a primit harul și s-a întors acasă îndreptățit. Doar vameșul a fost ascultat.
Răspunsul lui Isus i-a lăsat pe ascultători fără suflare. Cuvintele vestite puțin mai înainte de Isus și faptele minunate împlinite deja de el își dezvăluiau acum sensul lor profund. În învățătura din parabola vameșul și fariseul, ei au văzut că pretenția de a fi drept nu mântuiește pe nimeni. Ei au înțeles că, înaintea lui Dumnezeu, nu sunt de folos nimănui nici „separarea” de ceilalți făcută cu aroganță, nici apropierea de Dumnezeu cu orice preț, prin propriile mijloace și eforturi.
Calea propusă de Isus era cu totul nouă. Prezența lui Isus în mijlocul celor săraci și uitați, a celor nevoiași și păcătoși a devenit din acel moment „vestea cea bună” și pentru cel umil și căit, care se recunoaște păcătos și se întoarce acasă îndreptățit, și pentru cel semeț și mândru, care continuă să stea înaintea divinității și să se laude. Și astăzi, prezență a lui Isus în mijlocul oamenilor este semnul unor vremuri noi, în care fiecare este chemat să „ducă lupta cea bună” și „să-și păstreze credința”.
Pentru ca viața să fie trăită
(Rugăciunea zilei)
Dumnezeule atotputernic şi veșnic, te rugăm, fă să crească în noi credința, speranța şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduiești, fă-ne să iubim ceea ce ne poruncești.
Gândurile mele
Rugăciunea smerită înviorează inima și luminează mintea.
Și astăzi, prezență a lui Isus în mijlocul oamenilor este semnul unor vremuri noi, în care fiecare este chemat să „ducă lupta cea bună” și „să-și păstreze credința”.
