Duminica a XXIV-a din Timpul de peste An

Anul A

Iertarea nu are limite, nici condiționări, deoarece este liant între practicarea iubirii și arta de a trăi o viață frumoasă. Cine nu iartă, nu-și găsește pacea: practic, rupe legătura cu ceilalți și cu tot ceea ce este în jurul său şi, în consecință, nu poate să guste bucuria de a trăi. Nu vede, nu aude, nu simte! Cel care iartă întotdeauna şi necondiționat, însă, cunoaște arta de trăi o viață liniștită şi plină de har. Acesta acceptă să fie iertat şi iartă din toată inima.

Mihai Roca  |  13 septembrie 2020

---

Textele liturgice

Sir 27,33-28,9; Ps 102; Rom 14,7-9; Mt 18,21-35

Contextul

Discursul despre comunitate
În a doua parte a discursul despre comunitate, evanghelistul Matei aprofundează tema iertării aproapelui. Totul a început de la următoarea întrebare adresată de Petru lui Isus: „De câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea?” Discipolului care credea că a ierta de șapte ori ar fi fost mai mult decât suficient, Învățătorul îi cerea să renunțe la logica numerelor și să vadă iertarea prin prisma milostivirii. Tatăl ceresc iartă întotdeauna toate și tuturor. Iertarea divină este dovada că faptului că nu avem cum să punem limite iertării.
Isus este Învățătorul. El le spune discipolilor să ierte aproapelui întotdeauna.

Spre izvoarele credinței

Textele liturgice scot în evidență tema iertării.

• În prima lectură, autorul sacru laudă înțelepciunea obținută prin practicarea Legii și prezintă câteva maxime despre iertare: „Iartă-i aproapelui tău nedreptatea şi atunci când te vei ruga păcatele îți vor fi dezlegate! Omul păstrează mânie împotriva altui om şi îndrăznește să caute vindecare de la Domnul? El nu are milă față de un om asemenea lui şi îndrăznește să se roage pentru păcatele lui? El, care este carne, păstrează ranchiună: cum poate să obțină iertarea lui Dumnezeu?”
• Paul vorbește în a doua lectură despre situația dintre cei slabi și cei puternici și afirmă că viața are sens dacă este trăită pentru Domnul: „Fraților, nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. De fapt, dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim.”
• Evanghelia după Matei prezintă dialogul dintre Petru și Isus, relatează parabola servitorului neîndurător și subliniază răspunsul dat de Isus lui Petru: „Nu-ți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori șapte.”

Perspectiva

„Să-l iert pe fratele meu?”; „șaptezeci de ori șapte”; „fiecare fratelui său”

1. „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De șapte ori?”
Înzestrat cu o voință puternică și cu spirit de acțiune, Simon Petru își dobândise o poziție în grupul celor Doisprezece. Avea calități de lider, vorbea cu autoritate și intervenea în numele tuturor, iar acest fapt a fost remarcat de Isus. De altfel, Isus însuși îi dăduse lui Petru supranumele de Chefa și îi promise un rol de conducere în grupul discipolilor săi.

Evanghelia subliniază acum un moment în care Petru a ieșit din nou în evidență. După ce ascultase învățătura lui Isus despre îndreptarea frățească, el dorea să știe ce trebuia să facă în cazul în care un frate greșea față de el. Desigur, cunoștea regula iertării de trei ori în cazul aceleași greșeli. De asemenea, înțelegea insistența lui Isus despre împăcare. Dar gândea că ar putea să facă ceva mai mult. După ce și-a exprimat nedumerirea cu privire la iertarea aproapelui său, Petru și-a prezentat ipoteza despre iertarea de șapte ori. Credea că tinde astfel spre perfecțiune și aștepta oarecum o confirmare.

2. „Isus i-a spus: «Nu-ți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori șapte»”
Isus a îndepărtat mai întâi orice logică ce ar fi putut stabili o legătură între iertare și calcule. Apoi i-a spus clar lui Petru: „Nu-ți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori șapte”. Îi arăta, de fapt, că ipoteza lui despre iertarea aproapelui nu avea nimic în comun cu numărul șapte. Îi spunea că nu vom putea să iertăm suficient niciodată. Șaptezeci de ori șapte înseamnă mereu. Iertarea este în strânsă legătură cu iubirea, de care depinde și fără de care nu poate exista.

In contextul creat de întrebarea pusă de Petru, Isus i-a ajutat pe discipoli să înțeleagă semnificația profundă a milostivirii lui Dumnezeu, povestindu-le parabola slujitorului neîndurător. Protagoniștii din parabolă sunt un creditor și un debitor: un rege, chemat „stăpân”, în cele din urmă; și un slujitor de-al acestui rege, un colaborator de rang înalt. Sosise momentul în care regele voia să încheie conturile cu servitorii săi. L-a chemat mai întâi pe slujitorul care avea datoria cea mai mare: zece mii de talanți. Era o datorie enormă, aproximativ 60 de milioane de zile de muncă. Adică 164 de tone de aur. Slujitorul nu avea cum să plătească o sumă atât de mare. Neavând posibilitatea să-și recupereze bunurile, stăpânul a poruncit ca servitorul și familia acestuia să fie vânduți, iar bunurile lor să fie confiscate.

Pe când servitorul aflat în imposibilitate de plată nu găsea nicio alternativă, totul luase o întorsătură fericită o dată cu îndurarea stăpânului. Mai mult, milostivirea stăpânului a dus chiar la iertarea imensei datorii. Avalanșa de milostivire divină a revărsat speranța și bucuria în viața servitorului. Iertat de întreaga datorie, a plecat imediat spre casă, cântând rugăciuni de mulțumire și de lăudă.

Pe drumul spre casă, slujitorul ce cunoscuse milostivirea divină l-a întâlnit pe unul care îi datora o sută de dinari, plata pentru o sută de zile de muncă. Adică 30 de grame de aur. Cum l-a văzut, mintea i s-a aprins și i-a sărit la gât. I-a cerut să-i plătească imediat toată datoria. Nu auzea rugămințile insistente ale colegului, nici nu-i vedea lacrimile din ochi. I s-au întunecat mințile! L-a aruncat direct în închisoare, cu hotărârea fermă de a-și recupera și ultimul bănuț. Toate acestea i-au cutremurat pe cei cunoscuți ai celor doi și, în cele din urmă, au ajuns la urechile stăpânului, care va revoca iertarea acordată servitorului răutăcios și va porunci încarcerarea acestuia.

3. „Tot așa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veți ierta fiecare fratelui său din inimă”
Învățătura din parabola servitorului neîndurător i-a lăsat pe discipoli fără cuvinte. Înțelegeau acum că Dumnezeu este regele care iartă întotdeauna datoria imensă pe care fiecare o are față de el. Vedeau, totodată, că bunătatea divină poate fi blocată prin lipsa iertării. Devenea tot mai clar faptul că fiecare trebuie să ierte aproapelui din inimă, totul, în fiecare moment. Fără rezerve. Fără limite. Fără condiții. Pentru că fiecare om și tot ceea ce există se bucură de milostivirea și providența divină.

Dumnezeu este Stăpânul infinit de bun căruia toți îi datorează ceea ce sunt și ceea ce au. Și chiar dacă nu vom fi niciodată capabili să plătim datoriile noastre față de Dumnezeu, El rămâne mereu milostiv. Doar neprețuirea darului divin ne conduce spre izolare și spre îndepărtarea de toți și de toate. Imitarea iertării primite, însă, ne arată mai întâi că milostivirea își are izvorul în Dumnezeu, iar apoi ne ajută să-i recunoaștem pe ceilalți ca frați și fii ai unicului Tată ceresc. Prețuim iertarea numai atunci când pășim pe calea iubirii.

Petru va ajunge să cunoască valoarea profundă a iertării. Plin de teamă în mijlocul dificultăților și total confuz în fața agresorilor, el va întâlni privirea plină de milostivire a Învățătorului său. Va plânge amar și se va bucura de iertare din toată inima. Se va ridica întărit și, până la ultima suflare, va deveni martor al iertării și mijlocitor al milostivirii divine.

Pentru ca viața să fie trăită

(Rugăciunea colectei)
Privește la noi, Dumnezeule, Creatorul şi Stăpânul universului, şi, ca să simțim puterea îndurării tale, dă-ne harul să-ți slujim din toată inima. Prin Domnul nostru Isus Cristos.

Gândurile mele

Prețuiește iertarea numai acela care pășește pe calea iubirii.
Bunătatea divină poate fi blocată prin lipsa iertării.

Imagine

Rembrandt Harmensz van Rijn, Întoarcerea fiului risipitor (1669)
Sursa: commons.wikimedia.org.