Duminica a IV-a din Postul Mare
Anul C
La lumina făcliilor din acea seară memorabilă, Isus a povestit parabola fiului risipitor vameșilor și păcătoșilor bucuroși să fie în compania sa și să-i asculte cuvintele. Dacă voiau cu adevărat să să-și schimbe viața și să se bucure de milostivirea Tatălui ceresc, trebuiau să reflecteze mai întâi la comportamentul fiului mai mic și al celui mai mare, apoi să decidă ce aveau de făcut. Indiferent de situație, sărbătoarea era organizată pentru toți, pierduți sau rămași acasă, toți erau invitați la sărbătoarea Tatălui, deoarece trebuia să se ocupe toate locurile.
Mihai Roca | 31 aprilie 2019
Textele liturgice
Ios 5,9-12; Ps 33; 2Cor 5,17-21; Lc 15,1-3.11-32
Contextul
Tatăl îndurător și cei doi fii
Puși în fața bunătății și a convertirii, fariseii și cărturarii dădeau semne că că nu se simțeau prea bine. Murmurau împotriva lui Isus și își exprimau indignarea față de modul delicat prin care el se apropia de cei păcătoși. Ceva îi neliniștea și nu le permitea să vadă cu ochi limpezi întoarcerea celor păcătoși. Își spuneau între ei: „Isus este prea îngăduitor: îi primește pe cei păcătoși și chiar stă la masă cu ei”. Observând neliniștea fariseilor și a cărturarilor, Isus a intrat în dialog cu ei și, fără nicio deosebire, le-a propus modalitatea prin care Tatălui ceresc își exprimă bunătatea, milostivirea și bucuria atunci când fii săi se întorc la casa părintească și participă la sărbătoarea organizată pentru ei. Tatăl ceresc este al tuturor, a subliniat Isus, iar bucuria lui va fi totală numai atunci când va vedea că va fi ocupat și ultimul loc în sala de ospăț.
Isus este Învățătorul. El vorbește despre milostivirea Tatălui ceresc.
La izvoarele credinței
Textele liturgice scot în evidență tema sărbătorii și a bucuriei.
- Prima lectură relatează cum poporul lui Israel, mâncând din roadele țării promise, a încetat de a mai fi un popor nomad: „În ziua următoare Paștelui, au mâncat din roadele țării azime și spice prăjite”.
- În a doua lectură, Paul afirmă: „Dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, au devenit noi!”
- În evanghelie, Isus povestește o parabolă în care subliniază bucuria tatălui la revederea fiului pierdut: „Aduceți repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Dați-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viață, era pierdut, şi a fost găsit!”
Perspectiva
„Se apropiau de Isus”; „un om avea doi fii”; „să ne bucurăm”
1. „Vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte”
În jurul lui Isus începea să se strângă multă lume dispusă să-l asculte. Își dădeau seama că el nu excludea pe nimeni, ci îi primea pe toți și avea un cuvânt bun pentru fiecare, mai ales pentru păcătoși, bolnavi și vameși. Aceștia din urmă, erau asemănați cu păgânii și cu cei care încălcau Legea; erau văzuți ca ultimii nenorociți. Important este faptul că păcătoșii și vameșii ascultau cu atenție cuvintele pline de har vestite de Isus și rămâneau uimiți de bunătatea lui.
Bunătatea lui Isus față de păcătoși era însă de neexplicat pentru farisei și cărturari. Aceștia murmurau și spuneau: „Atitudinea lui Isus e incorectă și împotriva Legii. Cum poate un profet să-i primească pe cei păcătoși și chiar să stea la masă împreună cu ei? A sta împreună cu păcătoșii oare nu înseamnă a împărtăși cu ei aceeași viață? A petrece timpul cu acest tip de oameni oare nu este un scandal?”.
Isus a ascultat criticile fariseilor, iar apoi le-a vorbit despre convertire. El știa că fariseii și cărturarii se credeau drepți și nepătați și de aceea le-a propus să renunțe la propriile scheme de gândire și să accepte faptul că și ei au nevoie de milostivirea divină. Dumnezeu nu gândește așa cum gândesc ei. Să-și deschidă bine ochii și urechile, să înțeleagă ce vrea să spună parabola tatălui milostiv.
2. „Un om avea doi fii”
De fapt, aceasta este parabola lui Dumnezeu, a Tatălui plin de grijă față de copiii săi. Tatăl ceresc este întotdeauna milostiv, chiar dacă fiii săi sunt păcătoși sau se cred drepți. Datorită bunătății sale, nu poate să facă distincție între frați și să privilegieze pe unul sau să-l refuze pe celălalt. El îi iubește fără margini.
Istoria din parabolă începe cu revendicarea fiului mai mic. Pretinzând să i se dea patrimoniul ce îi revenea, acesta și-a revendicat o autonomie totală și o viață pe deplin liberă. Obținute cele pretinse, și-a urmat imediat calea. A luat tot ce avea și a plecat cu graba de a trăi și cu nerăbdarea de a se bucura de libertate. Dar nu i-au mers toate bine. Departe fiind, a rămas singur. Soarele a apus, iar căderea nopții era tot mai apăsătoare. Departe de toate, străin fără casă, a găsit forța de a deschide ochii și de a vedea împrejur frică, nevoi și pericole. Nu mai avea nimic din toată moștenirea. Nici nu se mai recunoștea. Era de-a dreptul murdar, iar foamea era dură. Și a început să se gândească și să-și spună: „Nu vreau să mai fiu sclav la stăpâni străini”. S-a ridicat și a găsit curajul de a relua drumul de întoarcere spre adevărata sa casă. Barem ca slujitor să fiu primit, își spunea. Trist de data aceasta, dar căit, a ajuns aproape de acasă și a privit spre același chip al tatălui, un chip plin de milostivire și de iubire. Îi era acum suficientă doar fascinația întâlnirii, a îmbrățișării, a sărutului, a hainei, a inelului și deoarece a redescoperit cu bucurie ceea ce era din totdeauna, își reamintea foarte bine viața dusă în casa tatălui. Cât se simțea de mulțumit! Locul său era acolo, din totdeauna, ca fiu, în casa tatălui său.
Istoria continuă apoi cu fratele mai mare. Demnitatea de fiu nu era înțeleasă de acesta ca o chestiune de libertate, nu era o alegere și nici un merit, ci era un dat de fapt. Când s-a întors fratele său mai mic, el se găsea încă la câmp, la muncă, preocupat cu observarea celor 613 precepte. Întors de la lucru, a aflat de sărbătoarea dată în cinstea revenirii fratelui său și s-a lăsat cuprins de indignare. Se credea drept și nu voia să intre în casă. Îi era greu și, întorcându-i spatele fratelui, refuzându-l totodată și pe tatăl său, se gândea doar la el însuși. Oare nu i-ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas la câmp, la muncă și la datorie, în loc să se întoarcă acasă, la sărbătoare și la bucure? El nu mai vede necesar nici măcar sacrificiul iedului. Se întreba: „Ce fel de sărbătoare a dat tatăl în cinstea fratelui mai mic?”. Parabola subliniază faptul că tot tatăl va fi acela care va ieși și în întâmpinare fiului mai mare, pentru a-l consola de data aceasta, deoarece „trebuiau” să se bucure împreună.
3. „Trebuia să ne bucurăm și să ne veselim”
Și deoarece îndelungă fusese răbdarea față de fiii săi, Tatăl dorea mult să se bucure și să sărbătorească împreună cu ei. Le-a oferit deja totul și nu va întârzia să-și arate iubirea până când ultimul dintre fiii săi nu va fi dispus să intre la banchetul său, dar nu ca slujitor, desigur, ci ca fiu.
Parabola rămâne deschisă și se prelungește în istorie. Invitația lansată de Isus va rămâne mereu actuală și îi va invita atât pe cei păcătoși și îndărătnici, cât și pe cei drepți și încă ascultători, să participe la bucuria Tatălui. Nu va trebui să lipsească de la sărbătoare nimeni. Va exista loc pentru toți.
Pentru ca viața să fie trăită
(Rugăciunea zilei)
„Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlinești în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă-i, te rugăm, poporului creștin, harul să iasă cu credință vie și cu credință generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paștelui, care se apropie”.
Gândurile mele
Tatăl din parabolă a oferit deja totul și nu va întârzia să-și arate iubirea până când ultimul dintre fiii săi nu va fi dispus să intre la banchetul său, dar nu ca slujitor, desigur, ci ca fiu.
Parabola rămâne deschisă și se prelungește în istorie. Invitația lansată de Isus va rămâne mereu actuală și îi va invita pe cei păcătoși și îndărătnici, cât și pe cei drepți și încă ascultători, să participe la bucuria Tatălui.
