Duminica a XXV-a din Timpul de peste An
(Anul B)

În timpul călătoriei spre Ierusalim, Isus a dedicat mult timp formării discipolilor săi cu scopul de a-i face să-i înțeleagă calea și de a-i iniția pas cu pas în înțelegerea misterului Fiului Omului sau a Slujitorului suferind. În mod paradoxal, notează evanghelia, cu cât el le vorbea mai mult despre cruce si suferință, cu atât mai mult ei erau uimiți și surprinși de învățăturile lui. De fapt, cum ar fi putut discipolii să accepte faptul că Isus își va încheia călătoria într-un mod tragic? Crucea ar fi însemnat pentru ei sfârșitul unui ideal măreț și o adevărată catastrofă.

Mihai Roca | 20 septembrie 2018

---

Textele liturgice

Înț 2,12.17-20; Ps 53; Iac 3,16-4,3; Mc 9,30-37

Contextul

Petru recunoaște că Isus este Cristosul
Isus începuse o lungă călătorie ce-l va purta mai întâi la Ierusalim, iar apoi pe Golgota, unde va împlini pe cruce tot ceea ce le-a prezis discipolilor.  De-a lungul drumului, după ce le ceruse discipolilor să-i spună atât ce credea lumea despre el, cât și părerea lor despre misterul Fiului Omului, mister pe care îl destăinuise deja, a observat că unii dintre ei nu înțeleseseră nimic din misterul crucii pe care tocmai li-l prezentase pentru a doua oară. Și înțelegând cât de orbiți erau de idealul din vechime al unui Mesia-eliberator, le-a cerut celor care îl urmau și care îl cunoșteau cel mai bine să meargă împreună cu el pe calea celor nevoiași și a celor mici, pe calea slujirii necondiționate. Evanghelia notează dificultatea în care se găsea Petru și subliniază invitația explicită adresată de Isus discipolilor și celor prezenți: „Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor”. Aceasta este calea pe care merge Fiul Omului: calea slujirii.
Isus este Fiul Omului. El le cere discipolilor să meargă împreună cu el pe calea slujirii.

La izvoarele credinței

Textele liturgice scot în evidență tema Slujitorul Domnului.

• În prima lectură, autorul sacru prezintă un imn al Slujitorului Domnului în care descrie modul de trai specific al celor nelegiuiți şi al celor drepți: „Dacă acest drept este fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl va apăra şi-l va scoate din mâna dușmanilor săi. Să-l supunem la ocări şi chinuri, ca să-i cunoaștem blândețea şi să-i punem răbdarea la încercare. Să-l osândim la o moarte rușinoasă, căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grijă de el”.
• Cuvintele din Scrisoarea sfântului apostol Iacob ne îndeamnă să ne străduim pentru a fi primii în practicarea înțelepciunii care vine de sus și care contribuie la împlinirea dreptății și la promovarea păcii: „Înțelepciunea care vine de la Dumnezeu este înainte de toate modestă, ea este apoi pașnică, prietenoasă, docilă, plină de milă şi bogată în fapte bune, nu este părtinitoare şi nici fățarnică”.
• În evanghelie, Isus prezintă exigențe specifice noii comunități de discipoli: slujirea, deschiderea față de ceilalți, ajutorul reciproc, opțiunea pentru împărăția lui Dumnezeu și realizarea păcii, și accentuează a doua vestire a morții și învierii sale, dar și un exemplu concret de primire a celor mici: „Cine primește în numele meu un copil ca acesta pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe cel care m-a trimis”.

Perspectiva

„Împreună cu discipolii?”, „pe drum”, „în numele meu”

1. „Isus străbătea Galileea, împreună cu ucenicii săi şi nu voia să afle nimeni, căci dorea să-i instruiască pe ucenicii săi”
Isus își continua drumul împreună cu discipolii săi. Era o cale care ducea spre Cafarnaum, iar mai apoi la Ierusalim, dar și o cale care destăinuia pas cu pas misterul central al evangheliei: moartea și învierea Fiului Omului (Mc 8,31 ș.u.; 9,30 ș.u.; 10,32 ș.u.). Sensul geografic al drumului se împletea tainic cu cel teologic, oferindu-le discipolilor o modalitatea de a înțelege exigențele radicale cerute de Isus tuturor acelora care voiau să-l urmeze.

Pornind la drum de lângă poalele muntelui Tabor, unde îl vindecase pe copilul posedat de diavol (Mc 9,14-29), Isus dedica aproape tot timpul formării discipolilor săi. Misiunea sa publică în Galileea se încheiase practic, iar în timpul pe care îl mai avea la dispoziție voia să-i pregătească pe discipoli pentru ceasul iminent al morții sale. Evanghelistul notează că Isus dorea acum să fie recunoscut ca Mesia și Fiu al lui Dumnezeu, dar nu prin minunile pe care le făcuse în Galileea, ci prin ascultarea sa față de Dumnezeu și prin acceptarea crucii. Și cu cât el le destăinuia misterul Fiului Omului, cu atât mai mult discipolii rămâneau înmărmuriți de cuvintele pe care le auzeau. Nu reușeau să-l înțeleagă pe Isus, nu îndrăzneau să ceară clarificări, nici nu-i adresau vreo întrebare. Neînțelegând misterul crucii și al Învățătorului lor, cei doisprezece au început să discute între ei despre primele locuri.

2. „Isus i-a întrebat: «Despre ce ați discutat pe drum?»”
Surprinși de întrebarea lui Isus: „Despre ce ați discutat pe drum?”, discipolii nu au mai rostit un cuvânt. Probabil că abia acum și-au dat seama despre contradicția dintre ultimele învățături primite direct de la Isus și pretențiile lor despre cine ar fi fost mai mare între ei. Au fost surprinși chiar în momentul în care vorbeau despre viitoarea lor „carierea”, despre „titlurile” și „meritele” pe care și le imaginau alături de Isus.

În casă, așezați unul în fața celuilalt, cei doisprezece aveau posibilitatea să se privească în față și să asculte din nou cateheza despre umilință a Învățătorului lor. Dacă vreunul dintre ei ar fi dorit să fie „primul”, era liber să dorească acest lucru, dar numai cu condiția „de a fi ultimul dintre toți” și „diaconul” sau „slujitorul” tuturor.

3. „Cine primește în numele meu un copil ca acesta pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe cel care m-a trimis”
Învățăturile lui Isus rezumate în sintagma „primul este ultimul” a răsturnat valorile prestabilite despre poziția și starea socială din timpul său. Aceste învățături arătau că măreția și valoarea unui om se află nu în autoritatea exercitată asupra altora, ci în spiritul de slujire și de dăruire de sine. Cuvintele lui Isus despre slujirea celorlalți și gestul simbolic al punerii unui copil în centru era o lecție elocventă pentru cei doisprezece: cel mic nu numai că este vrednic de respect și de grijă, ci are nevoie de a fi protejat și ajutat.

Isus a ales că fie prezent în persoana celui mic și neînsemnat, în situația celui neajutorat și nevoiaș. De aceea cine primește un „copil” îl primește pe Isus însuși, deoarece Isus a ales să se identifice cu cel mic, din urmă și din umbră, să-i aparțină și să-i poarte numele. Iar cine îl primește pe cel mic în numele lui Isus, pe cel trimis sau pe reprezentantul acestuia, acela pășește pe calea pe care însuși Isus a ales să meargă: calea slujirii celorlalți până la dăruirea totală.

Pentru ca viața să fie trăită

(Rugăciunea zilei)
„Dumnezeule, care ai întemeiat toată legea sfântă
în iubirea față de tine şi față de aproapele,
dăruiește-ne harul, ca, păzind poruncile tale,
să ne învrednicim a ajunge la viața veșnică”.

Gândurile mele

Învățăturile lui Isus rezumate în sintagma „primul este ultimul” a răsturnat valorile prestabilite despre poziția și starea socială din timpul său și din totdeauna: măreția și valoarea unui om se află nu în autoritatea exercitată asupra altora, ci în spiritul de slujire și de dăruire de sine.
Cine îl primește pe cel mic în numele lui Isus, acela pășește pe calea pe care însuși Isus a ales să meargă: calea slujirii celorlalți până la dăruirea totală.