Duminica a XIV-a din Timpul de peste An

Anul C

Ajungând în teritoriul Samariei, Isus a trimis în misiune alți șaptezeci și doi de ucenici și le-a încredințat reguli precise după care să-și organizeze activitățile. Cuvântul lui Dumnezeu revelat poporului lui Israel urma să fie transmis pretutindeni, să ajungă la toate popoarele.

Mihai Roca  |  7 iulie 2019

---

 

Textele liturgice

Is 66,10-14; Ps 65; Gal 6,14-18, Lc 10,1-12.17-20

Contextul

Trimiterea ucenicilor în misiune
Inaugurată în sinagoga din Nazaret, în Galileea, activitatea publică a lui Isus a atras multă lume și a făcut să se nască o comunitate mică în jurul tânărului Învățător din Nazaret. Aflându-se în drum spre Ierusalim, în teritoriul samaritenilor, Isus trimitea mesageri înaintea lui și continua să cheme noi ucenici care să-l urmeze, iar comunitatea din jurul lui creștea de la o zi la alta. Isus a înțeles bine cât de mult era „de secerat”  și de aceea a trimis alți șaptezeci și doi de ucenici care să vestească sosirea Împărăției lui Dumnezeu între oameni. Cu sfaturi și învățături primite de la Învățătorul lor, ucenicii au plecat să predice în Samaria, de unde s-au întors apoi la Isus cu „inima plină de bucurie” și i-au povestit despre tot ceea ce au făcut.
Isus este Mesia. El dă ucenicilor norme practice după care să-și organizeze activitatea.

La izvoarele credinței

Textele liturgice scot în evidență tema misiunii.

• În prima lectură, profetul vede scopul visurilor sale și vestește: „Așa cum o mamă mângâie pe cineva, așa vă voi mângâia eu. În Ierusalim veți fi mângâiați”.
• Paul afirmă în a doua lectură că nu are alt scop în viață decât acela de a fi împreună cu Isus Cristos: „Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva, decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume!”
• Evanghelia după sfântul Luca prezintă momentul în care Isus îi trimite în misiune pe cei șaptezeci și doi de ucenici, dându-le reguli precise și practice: „Mergeți! Iată, vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor! Nu luați nici pungă, nici desagă, nici încălțăminte și nu salutați pe nimeni pe drum. În casa în care intrați spuneți mai întâi: Pace acestei case!”

Perspectiva

„Alți șaptezeci și doi”; „vă trimit ca pe niște miei”; „cu bucurie”

1. „Domnul a ales alți șaptezeci și doi și i-a trimis doi câte doi înaintea sa”
Ucenicii erau bucuroși să urmeze calea Învățătorului lor și să-l însoțească în călătoria spre Ierusalim. La grupul discipolilor mai apropiați, Isus a adăugat „alți șaptezeci și doi” de ucenici, pe care am putea spune că i-a rânduit să fie asemenea unor heralzi trimiși să anunțe tuturor vestea cea bună a Împărăției lui Dumnezeu și să continue misiunea Învățătorului lor în timp și spațiu.

Discipolii au fost trimiși doi câte doi, nu doar ca precauție împotriva eventualelor pericole, cât mai ales ca să se ajute unul pe celălalt și să dea o adevărată mărturie. Înaintea celor șaptezeci și doi de ucenici se întindea un mare ogor, cu un secerișul abundent, o perspectivă nouă ce cuprinde misiunea de a vesti evanghelia în fiecare „casă” și în orice sat sau „cetate”. Discipolii erau astfel cooptați în planul lui Dumnezeu, erau „lucrători” în ogorul lui Dumnezeu, iar misiunea lor era aceea de a anunța mântuirea tuturor și de a pregăti oamenii pentru sosirea lui Isus Cristos.

2. „Mergeți! Iată, vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor”
Isus le-a cerut discipolilor săi să-și pună încrederea în Dumnezeu, să fie săraci asemenea lui și să fie conduși de gânduri de pace. Alegerea discipolilor trebuia să fie clară: siguranța lor nu se află în bani, nici în desagă, ci în simplitate și în încrederea totală în cuvântul lui Dumnezeu. Erau simpli slujitori ai evangheliei, nu aveau timp de pierdut, nu puteau să să lase distrași de la datorie și de la misiunea lor: vestea anunțată de ei era motiv de viață și de moarte.

Calea lui Isus era aceeași și pentru ucenic și impunea renunțarea la toate cele lumești. A trăi din darul lui Dumnezeu era cartea de identitate a ucenicului, a celui care se dăruiește pe sine, trăiește pentru ceilalți și îi întâlnește pe semeni în spațiul sacru al casei și al comunității. În acest spațiu sacru, discipolul are misiunea de a duce darul „păcii” (din ebraicul „shalom”) și de a vesti cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, locul de viață al omului este pătruns de harul divin și deschis spre comuniune, devine primitor și gata să primească și pe alții, se conturează tot mai mult ca loc sacru și mărturie a iubirii împărtășite. În puține cuvinte, casa locuită și comunitatea vie a fraților devine un loc al „fiilor lui Dumnezeu” și o locuință a unicului Dumnezeu.

A nu-i primi pe ucenici lui Isus nu este o tragedie, ci o nouă ocazie. Respingerea lor este asemenea unui prag între necazuri și pace; este o provocare cu privire la înțelegerea semnului simbolic al scuturării prafului de pe picioare (semn care arată că nu există nimic în comun între discipol și cel care a refuzat sa primească pacea); este totodată un gest care poate duce la o nouă trezire a celui care nu primește învățăturile lui Isus Cristos; de asemenea, respingerea discipolilor este un act de responsabilitate în fața durerii celor care anunță vestea cea bună și a celui care refuză. Sodoma – simbol a tot ceea ce este mai rău – devine un semn pentru cei care nu acceptă primirea ucenicilor trimiși în numele lui Isus Cristos.

Ucenicii lui Isus au primit așadar o misiune care îi expune la riscuri. În mod inevitabil, ei împărtășesc aceeași soartă a Învățătorului lor și sunt asemenea acestuia, ca un miel blând în mâinile celorlalți. Din nefericire, lumea se va comporta cu ucenicii ca lupul cu oile, dar această situație dureroasă va trece, iar lupul, un adevărat pericol de-a lungul istorie, va ajunge la sfârșit să pască împreună cu mielul.

3. „Întorcându-se cei șaptezeci și doi, i-au spus cu bucurie: Doamne, chiar și diavolii ni se supun în numele tău”
Ucenicii au avut succes în activitatea lor misionară, notează evanghelia; întorși cu inima plină de bucurie la Isus, doreau să rămână împreună cu el. I-au povestit totul Învățătorului lor, mai ales faptul că Satana și-a pierdut înaintea lor puterea de a învinui, că Cel Rău este supus în numele lui Isus și nu mai poate să le facă rău nici ucenicilor, nici celor care ascultă cuvintele evangheliei.

Biruința asupra Satanei era de fapt împlinirea unui semn din profeția mesianică a lui Isaia: prin Isus Cristos, Dumnezeu a venit în mijlocul oamenilor și le binecuvântează viața pentru totdeauna, oferindu-le mântuirea și pacea. Odată cu împlinirea acestei profeții, numele ucenicilor rămâne scris în cartea vieții, în ceruri, iar bucuria lor este fără măsură; ei sunt ai lui Isus Cristos și sunt în comuniune cu Învățătorul lor atât în această viață, cât și după moarte.

Pentru ca viața să fie trăită

(Rugăciunea zilei)
„Dumnezeule, prin înjosirea Fiului tău, tu ai ridicat omenirea căzută. Te rugăm, dăruiește-le credincioșilor tăi bucuria sfântă că au fost eliberați din robia păcatului şi călăuzește-i la fericirea veșnică”.

Gândurile mele

A trăi din darul lui Dumnezeu era cartea de identitate a ucenicului, a celui care se dăruiește pe sine, trăiește pentru ceilalți și îi întâlnește pe semeni în spațiul sacru al casei și al comunității.
Ucenicii împărtășesc aceeași soartă a Învățătorului lor și sunt asemenea acestuia, ca un miel blând în mâinile celorlalți.