O perspectivă de ansamblu a mișcării catehetice europene înainte de Conciliul Vatican II permite distingerea a două mari perioade, fiecare cu preocupările şi perspectivele sale: una preponderent pedagogică, iar alta cu un puternic accent teologic şi pastoral.
Mihai Roca | 10 octombrie 2019
De la începutul secolului al XX-lea şi până la Conciliul Vatican II asistăm la o vastă mișcare de idei şi inițiative ce au vizat reînnoirea acțiunii catehetice în Biserică. Această mișcare a dobândit un caracter oficial, concretizat prin inițiative şi directive pastorale și catehetice.
În prima jumătate a secolului trecut este renumită atât acțiunea susținută de papa Pius al X-lea prin enciclica Acerbo nimis (1905) şi catehismele care îi poartă numele (1905 şi 1912), cât și entuziasmul catehetic promovat prin decretul Provido sane (1935) şi Congresul Catehetic Internaţional de la Roma (1950). Acest efort s-a concretizat la nivel local prin congrese catehetice, elaborarea de noi manuale, fondarea unor instituţii catehetice, cum ar fi Institutul Superior de Pastorală Catehetică din Paris şi a Centrului Naţional pentru Învăţământul Religios din Franţa.
Putem distinge două mari perioade. Prima perioadă, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la Cel de-al doilea război mondial, este dominată de o preocupare crescândă pentru educația religioasă. Această perioadă este marcată de influenta noilor idei pedagogice şi psihologice.
Accentul este pus pe modul în care trebuia să fie învățat catehismul şi pe condiţiile reale de învățare. Printre exponenții mai de seamă îi putem menționa pe O. Willman, J.F. Herbart, J. Dewey, G. Kerschensteiner, A. Ferriere, H. Stieglitz, A. Weber, C. Quinet, Fr. Derkenne, M. Montessori.
A doua perioadă, situată între Cel de-a doilea război mondial şi Conciliul Vatican II, se caracterizează prin reflecțiile făcute asupra conținutului şi mesajului catehetic. Cateheza din această perioada, denumită „kerigmatică”, a încercat să înlocuiască articularea sistematică specific scolastică a catehismului tradițional cu o prezentare mai atrăgătoare şi cu un caracter pronunțat evanghelic.
Se dorea astfel redescoperirea dimensiunilor centrale ale catehezei: cristocentrismul, importanța istoriei mântuirii, locul Bibliei şi al liturgie în cadrul mesajului creștin, afirmarea catehezei ca educație a credinței. Acum și-au desfășurat activitatea persoane cunoscute precum J.A Jungmann, F.X. Arnold, G. Delcuve, J. Colomb, K. Tillmann, J. Hofinger. Aceasta perioadă este marcata de rolul institutelor catehetice şi de inițiative importante: fondarea Institutului Catehetic din Paris şi a celui din Bruxelles, Săptămâna Internațională de Cateheză Misionară de la Eichstatt (1960), Catehismul Catolic German (1955) şi Directoriul Francez de Pastorală Catehetică (1964).
